Autor: Dr. medic veterinar – Lia Ion.

Atrofia retiniană progresivă cuprinde un grup de afecțiuni care se pot întâlni la mai multe rase de câini, cel mai frecvent fiind întâlnită la noi în țară la Golden/Labrador Retriever, Cocker Spaniel, Brac German, dar și la metișii acestora. Poate afecta și pisicile din rasa Persană, dar și pe cele din rasa comună. Atrofia retiniană progresivă  are o componentă genetică, de aceea se recomandă ca pacienții afectați să nu fie folosiți la montă.

Boala afectează fotoreceptorii (celulele cu conuri și cu bastonașe), cei care captează lumina și ajută la formarea imaginii la nivelul retinei. Celulele cu bastonașe, cele care se ocupă de vederea nocturnă și care sunt mai numeroase la câini și la pisici, sunt afectate mai frecvent decât celulele cu conuri. Astfel, vederea în semiîntuneric sau cea nocturnă sunt primele care au de suferit.

PRA este o afecțiune bilaterală, modificări apărând în egală măsură la cei doi ochi. Există mai multe forme ale bolii, una care determină o dezvoltare anormală a fotoreceptorilor, ducând la apariția timpurie a semnelor clinice și o formă degenerativă, care apare mai târziu în viața pacienților.

În forma timpurie, pacienții manifestă acuitate vizuală diminuată începând cu vârsta de 4-6 luni,putând fi complet orbi la vârsta de 6-12 luni. În forma degenerativă primele semne de reducere a acuității vizuale pot să apară la vârsta de 2 ani, 6 ani, uneori chiar la 10 ani.

Inițial, proprietarii pot observa refuzul câinilor de a coborî scările sau de a ieși afară atunci când este întuneric. Pe măsură ce boala avansează, indivizii afectați încep să se lovească  de obiecte, acuitatea vizuală fiind diminuată sau chiar absentă și pe timpul zilei. Cel mai bine se observă modificările atunci când pacienții sunt duși într-un loc necunoscut.

Din punct de vedere clinic, afecțiunea se caracterizează prin apariția midriazei (pupilă dilatată), cu absența reflexului pupilar (pupila nu se strânge la folosirea unui stimul luminos). Proprietarii pot observa o strălucire mai intensă a ochilor, ca urmare a creșterii reflectivității la nivelul retinei. Medicul veterinar poate folosi un aparat specializat, numit IrisVet, cu ajutorul căruia să evalueze răspunsul pupilei la lumina roșie (lumină cu lungimea de undă de 630 nm). În cazul în care există o afectare retiniană, pupila nu se strânge în urma stimulării cu acest tip de lumină. De asemenea, cu ajutorul oftalmoscopului, se observă o hiperreflectivitate la nivelul tapetumului lucidum (porțiunea superioară a fundului de ochi) și o diminuare până la absență a vaselor retiniene.

Fig 1. Examinarea cu IrisVet. Se observă obținerea miozei ca urmare a stimulării cu lumina roșie.

(Labrador, Mascul, 3 ani)

Fig 2. Examinarea cu IrisVet. Răspuns negativ la stimularea cu lumină roșie, pupila rămâne in midriază.

(Caniche, Femelă, 6 ani)

Fig 3. Examinarea cu oftalmoscopul PanOptic

Pentru a evalua cu certitudine gradul de afectare a celulelor cu conuri și cu bastonașe retiniene, medicul veterinar oftalmolog poate utiliza electroretinografia, o metodă de diagnostic care înregistrează stimulii electrici de la nivelul retinei. Această examinare presupune sedare sau chiar anestezie generală și este recomandată mai ales în situația în care pacientul prezintă și cataractă și trebuie stabilit dacă acesta este un candidat pentru operația de facoemulsificare (intervenție chirurgicală specifică de îndepărtare a cristalinului cu cataractă).

Boala are un prognostic grav, toți pacienții afectați ajungând în final la orbire. Se poate încerca administrarea de medicamente antioxidante special concepute pentru uz oftalmologic veterinar, care să determine o evoluție mai puțin rapidă a bolii. Există și un test genetic prin care sunt depistați indivizii purtători ai genelor care duc la apariția atrofiei retiniene progresive. Acesta este recomandat să fie efectuat la rasele predispuse, pacienții afectați putând astfel să fie scoși de la reproducție.

Proprietarii trebuie să știe că animalele lor de companie se pot descurca foarte bine și dacă ajung să nu mai vadă, la câine și la pisică mirosul și auzul fiind simțuri mai bine dezvoltate decât văzul. Acești pacienți trebuie ajutați prin păstrarea unui mediu cunoscut (dacă este posibil să locuiască în aceeași casă sau curte, să nu se schimbe locul mobilei sau al altor obiecte), iar atunci când sunt duși în locuri necunoscute să fie ținuți în lesă și să fie lăsați să miroasă lucrurile noi.